Şterge-mă din telefonul tău

Şterge-mă din telefonul tău,
Acolo unde eram pune o liniuţă
Sau poate un semn de întrebare
Pentru toate întrebările la care
Nu ţi-am răspuns sau n-am vrut
Sau mai bine pune un punct
Un punct şi de la capăt cu altul,
Şterge-mă din telefonul tău,
Iar dacă printr-o întâmplare
Te-aş suna, pune-l să tacă
Să tacă frumos, deplin şi îndelung
Să nici nu ştii că te-am sunat
Aşa am să devin un apel ratat
Fără sunet, fără melodie,
Şterge-mă din telefonul tău
Şi aşa nu mai sunt demult acolo
Rămăsesem un număr şi atât
S-a dus vremea, a trecut
Când odată cu numele meu
Ţi se aprindea sufletul
Şi aveai lumea la picioare,
Şterge-mă din telefonul tău
Nu pentru azi, pentru totdeauna
N-am ce să mai caut pe-acolo
Ca un număr rătăcit şi rătăcitor
Un număr al tuturor şi al nimănui
De parcă nu ţi-aş fi spus
Că eu sunt numărul tău,
Şterge-mă din telefonul tău,
Lasă un loc liber, fără nimic
Ca un spaţiu gol, necompletat
Şi atunci când îţi va fi greu
Selectează-l şi apasă pe el
O să sune într-una, la nesfârşit,
Numărul tău l-am divertat
Spre o planetă pustie, ca şi sufletul tău.”Marius Tuca”

Reclame

Când iubirea…se întâmplă!

   Cel mai mare şi mai frumos cadou pe care ni-l dăruieşte viaţa nu-i făcut din ceva material, nu-i o limuzină, nu-i un cont ameţitor în bancă, nu-i nimic ce poate fi pipăit, mirosit sau gustat cu simţurile fizice. Cadoul fascinant al vieţii e însăşi starea de …a iubi. A iubi tu, a simţi tu acel temut, acea forţă misterioasă care-ţi acaparează gandurile, te înalţă, te face să simţi că zbori, te face să vezi lumea scăldată în frumuseţe, să ierţi, să canţi, să te joci şi să vezi jocul vieţii de la un alt nivel al conştiinţei; acesta-i cadoul extraordinar al existenţei, e cadoul pe care ar trebui să-l îngrijim ca pe-o floare rară. Să iubeşti tu, asta-i substanţa, savoarea şi fantasticul vieţii. E starea sublimă, pe care ar trebui s-o preţuim mai mult, s-o protejăm, s-o alintăm în clipa în care se întamplă, căci asta-i esenţa iubirii; se întamplă, apare, se iveşte…În acea clipă a apariţiei ar trebui să ştim că-i în noi, chiar atunci, acel cadou ce nu ne e dat pentru totdeauna şi ceea ce nu-i pentru totdeauna, ceea ce vine de la sine şi pleacă de la sine într-o zi, fără să ştim cum şi de ce vine, cum şi de ce pleacă, are nevoie să fie îngrijit cum se cuvine. Iubirea pe care o simţim trebuie tratată cu gingăşie, cu rugăciune de mulţumire şi cu înţelepciunea celui care înţelege natura ei trecătoare şi vrea s-o trăiască în mod conştient, gustându-i frumuseţea ameţitoare. Nu iubirea altora ne alină, chiar dacă noi ne autohipnotizăm, crezând în această himeră. Dragostea altora contează, bunăvoinţa şi răspunsul tandru al celuilalt e un ingredient al bucuriei existenţei, dar nimic, absolut nimic nu poate fi la fel de frumos precum este să simţi tu însuţi iubirea. Să simţi că iubeşti e un fel în care pare că eşti aruncat dintr-o dată în sus, la înălţimile ameţitoare ale trăirii umane, într-o stare de conştiinţă atât de înaltă, într-o stare de transcendenţă, în care toţi oamenii pot fi iubiţi şi toate lucrurile par mai frumoase tocmai pentru că tu vezi toate acestea cu ochelarii iubirii din tine. Măcar o dată în viaţă toate fiinţele transcend omenescul, obişnuitul şi iluziile minţii negative; cu toţii suntem atraşi să trăim într-o tainică şi fascinantă conexiune cu Sinele, cu divinul din noi, graţie întalnirii cu un altul. În acel moment, în acel ceas al iubirii am putea înţelege că tocmai primim darul vieţii noastre și, pentru că el este prezent, să-l desfacem cu grijă şi să-l hrănim cu înţelepciune. Noi trăim iubirea din noi mai mult inconştient, nu o cunoaştem ca pe-o floare rară şi de aceea, când ea vine, noi o tulburăm cu aşteptări exacerbate, cu frustrare, cu tensiune şi cu proiecţia părţilor întunecate din noi asupra celuilalt. Ne îngustăm singuri trăirea şi ne-o poluăm, o intoxicăm cu pretenţii, cu neînţelegere şi cu mânie, fără să ne dăm seama că aceea e floarea noastră, în noi, atunci, în acea clipă şi pentru că-i în noi nu depinde de altcineva. Celălalt poate să ne iubească sau nu, chiar nu are nici o importanţă, căci dacă noi iubim, şi un zâmbet sfârşeşte prin a se transforma într-un gest fascinant, într-un semn de iubire. Cel iubit poate fi bun sau rău, frumos sau urat, nu contează asta; contează doar trăirea din tine, care-ţi arată faţa frumoasă a acestei vieţi şi faptul că-n tine sunt ascunşi ochi de lumină, ochi care pot vedea aceeaşi lume de la înălţimea unei stări de conştiinţă extinsă. Această trăire trebuie conştientizată ca un dar excepţional în experienţa umană şi îngrijită ca atare, căci într-o zi este, pur şi simplu, în altă zi ne trezim că nu mai este. Când apare, iubirea aceasta e o trăire în tine şi în tine are nevoie să fie udată, întreţinută, îmbrăţişată şi alintată. Bucuria de a iubi e mai presus de toate câştigurile omeneşti; prin oricine ar veni, oricine ar fi stimulul, omul din afară care-o trezeşte în noi, important este s-o păstrăm ca pe jucăria cea mai frumoasă pe care viaţa ne-o dăruieşte uneori. Niciodată nu ştim când vine şi, mai ales, nu ştim dacă mai vine şi de aceea, dacă vine, să avem grijă de ea în mod conştient, căci conştienţa este, poate, ceea ce nu avem pentru a învăţa să trăim mereu ca şi cum am iubi mereu. 2

Dor de bunica

Stau la geam, privesc la stele
Caut ochii bunei mele,
Chipul ei duios si dulce
Ce-mi zambeste si se duce.

M-a cuprins un dor de ea
De ma doare inima
Si de dulcele ei glas
Ce-mi rasuna ceas de ceas.iubiti-va-batraniim

Sfatul ei l-aud si-acuma,
„- Sa mananci fructe intruna
Ca sunt dulci si aromate
Si iti aduc sanatate.
Fii buna nepoata mea
Asculta de sfatul meu:
Respecta lumea mereu.
Cuvantul tau de onoare
Nu-l da fara-a fi in stare
Sa-l indeplinesti caci nimenea
Nu va crede in vorba ta!”

Printre lacrimi mi-amintesc
Cate sfaturi ea mi-a dat
Ce n-as da sa mai traiesc
Clipele de neuitat.

Dezamăgită…

   Sunt dezamăgită. De mine. De tine. De toti care ma inconjoara.

Sunt dezamagita de mine pentru faptul ca tot cred in oameni si nu reusesc sa imi invat lectia asta.
Sunt dezamagita de mine pentru ca tot imi pun sperante, pentru ca imi fac vise care nu se indeplinesc.
Sunt dezamagita pentru ca uneori cred atat de mult intr-un lucru incat atunci cand nu se indeplineste adun frustrare si multe intrebari „de ce?” fara raspuns.

Sunt dezamagita de tine, pentru ca nu esti cum credeam, pentru ca in general nimic nu e cum crezi.
Sunt dezamagita de tine pentru ca sub orice forma ai fi, eu tot cred in tine.

Sunt dezamagita de intuitia mea, pentru ca in ultima perioada imi tot face farse.
Sunt dezamagita de credintele mele, pentru ca pe zi ce trece imi dau seama ca ceea ce cred nu e bine.
Sunt dezamagita de sufletul meu pentru ca mereu se ataseaza de oamenii care trec prin viata mea si uita sa se mai gandeasca la mine.

Sunt dezamagita de soare, de florile frumos mirositoare, de aerul cald care nu ma lasa sa respir.
Sunt dezamagita de oameni, pentru ca sunt genul de persoana care crede in ei cu toata fiinta si tot aceea care isi primeste un sut in fund de la ei.
Sunt dezamagita ca de multe ori simt ca nu am putere sa merg mai departe.
Sunt dezamagita pentru ca nu stiu in ce directie sa ma indrept, incotro sa merg si cum sa ma comport.

Sunt dezamagita. Profund dezamagita. Pentru ca lucrurile nu sunt asa cum am sperat si mi-am dorit atat de mult sa fie.

Sunt dezamagita si mi-e ciuda ca nu pot fi altfel.
Rece, dura, puternica in fata vantului…. precum o piatra.dragoste-tristete-terapie[1]